Ce te faci atunci când trebuie, sau, mai exact îţi propui să vorbeşti despre un film care te mulţumeşte pe de o parte, dar te nemulţumeşte pe cealaltă, poate în aceeaşi măsură? Simplu! Schiţând un tabel cu două coloane notăm pe rând plusurile şi minusurile care se impun, pentru ca mai apoi să tragem una sau mai multe concluzii, bineînţeles, în speranţa ca ele să se şi apropie de adevăr. Iar pentru asta, socot să începem cu părţile bune.
Filmul lui Alexandru Maftei a pornit, afirmă regizorul, de la o poveste scrisă într-un ziar, unde, ca şi aici, motivaţi de monotonie, de imposibilitatea găsirii unei punţi valide de comunicare în cuplu, dar, şi mai important, de imposibilitatea rezolvării problemelor care apar şi care sunt, într-un mod mai mult sau mai puţin conştient, ignorate, poposesc, amândoi, într-o cameră de chat. Bineînţeles, aceeaşi. Ajung să comunice (plănuiesc să se şi întâlnească), absetand astfel, şi mai mult decât până atunci, din viaţa de familie. Iată deci, dacă în Marţi, după Crăciun aveam un al treilea “partener” care intervine în cuplu, aici, confruntarea se întâmplă, în mod surprinzător, doar între cei doi. Acesta este şi motivul pentru care eventuali pretendenţi sunt categoric refuzaţi, cei doi ajungând să se “reindragosteasca” unul de celălalt prin intermediul chat-ului.
Gabriela şi Gabriel pe numele lor, sunt puşi sistematic în fata acastei noi probleme din vieţii lor. Vladimir, fiul lor, aflat pe punctul de a împlini optsprezece ani şi Toni, subalternă a Gabrielei, (deşi foarte tineri, poate la fel de naivi în raport cu cei doi soţi), ajung a fi, în cele din urmă, cei care trag primii un semnal de alarmă, fiecare din poziţia în care se află.
Rezumând, filmul pare să-şi spună următoarele: Da, există o problemă pe care acum nu o putem rezolva. Acesta este contextul, acestea – personajele. Zbătându-se, căutând altceva, cu atât mai mult cu cât au un angajament serios unul faţă de celălalt – căsnicia.
Se expune aşadar o familie, o familie modernă, avertizând asupra unei probleme care există şi care trage după sine alte câteva, la fel de actuale (folosirea internetului ca mijloc de comunicare). Pentru acest motiv filmul lui Alexandru Maftei merită, cu siguranţă, atenţia unui public destul de larg. Într-adevăr, inedit din punct de vedere al modului în care s-a filmat, al cadrelor, pe alocuri al culorilor, poate chiar al muzicii şi al umorului, de multe ori “fara perdea”. De asemenea, dialogul dintre cei doi nu ne este prezentat, poate după cum ne-am fi aşteptat, foarte plictisitor, de fiecare data prin intermediul monitorului unui calculator, ci replicile vin, mereu şi mereu, direct pe marele ecran, ceea ce ajunge să fie un ingredient foarte plăcut pe parcursul celor mai bine de 90 de minute de vizionare.
Trecând acum la părţile mai puţin plăcute, după spusele producătorilor înţeleg că aceştia încearcă să se situeze (nu cred că pe bună dreptate) undeva în afara a tot ceea ce s-a făcut până acum în România, bineînţeles, în ceea ce priveşte industria cinema-ului; ba pentru că umorul ar fi un igredientat care, spun ei, “a cam lipsit” din filmele româneşti în ultima vreme, ba pentru că am avea de a face cu o primă comedie de acest fel, ba pentru că s-ar prezenta o Românie care pare să se fi tot cerut în ultimii ani, o Românie ambalată într-o cutie a unui Bucureşti aerisit, idilic. Rămânând puţin aici, nu cred că România, aşa cum o cunoaştem cu toţii, seamănă măcar puţin cu peisajul prelucrat în “Buna! Ce faci?”, iar asta, probabil, pur şi simplu din dorinţa de a înfăţişa ceva nou, fie ca acest ceva nou corespunde, sau nu corespunde cu măcar câţiva din parametrii reali.
Putem spune că naivitatea, pe alocuri absurdul situaţiilor şi umorul de diferite feluri câştigă în raport cu o convetie, o “tendinta” deja uzată peste graniţe. Totuşi, regizorul pare să îşi asume o parte clişeele şi din “micile imprumuturi” presărate ici-colo (îl amintim pe Vladimir, vorbind mai mereu la persoana întâi singular). În sfârşit, un film care reuşeşte să vorbească despre alegeri şi felul în care ele pot sau nu prelungi o pasivitate care nu reuşeşte să ducă nicăieri.
În paranteză fie spus, în 1999, acelaşi Alexandru Maftei regizează Fii cu ochii pe fericire, cu Mircea Diaconu, Marcel Iureş.
Cristian-Emanuel Opriş
Recent Comments